Picături de ploaie

     1. Faimosul caz de dublă personalitate al doctorului Jeckyl alias Mr. Hide e destul de actual. Încă. Şi nu doar pentru că în fiecare dintre noi s-ar ascunde cine ştie ce fiinţă schizoidă ci pentru că în conştientul nostru zac toate acestea. Cu toţii sîntem la un moment dat şi proletari şi aristocraţi şi bădărani. Ne diferenţiem doar prin gradul de intensitate cu care se manifestă laturile astea abscons de reale. În fiecare dintre noi. 
     2. Dacă bărbaţii sînt (sau pot fi) nişte copii uitaţi de către cineva (Destinul, Dumnezeu, Societatea) în trupul unor adulţi (unii cu muşchi, alţii cu creier, cîţiva cu muşchi şi creier) atunci femeile... nuuu, nu sînt nici pe departe nişte mame ale acestor copii. Dacă Bărbaţii pot fi asemuiţi cu nişte uriaşi (vezi Ţara Brobdingnag din Călătoriile lui Gulliver) ce se ghidează după nişte reguli stupide simple şi care n-au nicio treabă (sau aproape niciuna) cu detaliile, emoţiile şi declaraţiile de dragoste atunci Femeile sînt exact opusul (vezi Ţara Liliput din aceleaşi Călătorii): incapabile de pătrunderea în sfera consideraţiilor generale, preocupate pînă peste cap de propriile senzaţii, de stima de sine şi de cee ce dă prestanţă poziţiei sociale, miloase dar în niciun caz democratice. Dacă Bărbat înseamnă orgoliu, vanitate, mîndrie atunci Femeie egal superorgoliu, extravanitate, metamîndrie. Şi războiul 
dintre sexe poate continua la nesfîrşit. Cui ar folosi asta?
     3. Mic tratat de (ne)fericire: se trăieşte pînă la 30 de ani în cea mai pură castitate, insistîndu-se (paradoxal şi în acelaşi timp) pe o iniţiere şi în viaţa sexuală. Începînd cu vîrsta de 30 de ani se porneşte în căutarea perechii prin colindarea diverselor întruniri socializante: gale, lansări, discoteci, premiere, muzee, partyuri adhoc, aniversări etc. La 31 de ani se dă cu marriage şi astfel se intră în rîndul lumii: adică toată lumea (căsătorită, în special; necăsătorită în particular) ştie că cei doi îşi încep coţăiala. Deci marriage egal futai oficializat. Cu atît mai cool cu cît este împărtăşit cu alte cupluri aflate în aceiaşi situaţie. Se continuă cu acest aliaj de regresie sexuală paradisiacă vreme de 2-3 ani. Şi în funcţie de libidoul partenerilor. Impus sau autoimpus. Cei doi îşi explorează (reciproc) sexualitatea pînă la aplecarea supremă. Pînă cînd li se rupe şi dincolo de asta. După care, vrînd-nevrînd, se bagă plozii. Numărul 1 la 32-33 ani, numărul 2 la 34-35. Maxim 36 că totul are o limită. Şi maxim 2 copii căci ce număr e mai perfect decît acesta? Două monoculori, două contrarii (pămînt/apă, foc/apă, pămînt/aer, întuneric/lumină, bine/rău, frumos/urît, glume/seriozitate etc), două bucăţi de carne (mîini, picioare, ochi, coaie/ovare, urechi), două dihotomii (apolinic/dionisiac, material/spiritual, zgomot/gălăgie) etc. Pe urmă se începe cu creşterea copiilor. În spiritul aceleiaşi discipline prezentată mai sus. Asta nu înseamnă că sexul dintre cei doi dispare, din contră continuă să existe dar devine altceva: ceva îmblînzit. Făcut în surdină (că dorm copii, să nu trezim copii, să nu ne prindă copii, să nu se prindă copiii), făcut rar, făcut mai ales cînd e casa goală, copiii fiind la grădiniţă/joacă/bunici/şcoală. În final se participă la naşterea şi evoluţia nepoţilor/strănepoţilor. Pînă la moarte. După care se dau bani pentru înmormîntare. Din partea celor vii. Care, mai devreme sau mai tîrziu, îşi reiau viaţa căci vorba aia: morţii cu morţii, vii cu vii. Şi cu morţi’ mă-si, uneori cînd se are loc o anumită/oarecare enervare.

Orice abatere de la regulile de mai sus se numeşte nefericire.              

Filosofări

     1. Banii n-aduc fericirea, zice filosofic o vorbă populară. Iar o altă vorbă popularo-populistă completează mai mult decît filosofic: banii n-aduc fericirea dar o întreţin.

     Ori, din punctul meu de vedere, tocmai de aici încep problemele. Atît ale unui cuplu cît şi ale unei simple persoane fizice. Iar asta din simplul motiv că a întreţine ceva (orice chestei materială) este, de regulă, de două ori mai complicat decît a ajunge la acel ceva. Stă mărturie pentru asta vechea parabolă a drumului de la Margine către Centru: a veni din afară (din underground) ţine de nonconformism şi de ideea de critică. E cel mai uşor să zici nu, să-ţi pută totul şi să dai cu “nu-mi convine” la orice. E ca atunci cînd vrei să iei o viaţă – simplu, rapid şi eficient. Ca la o reclamă pentru produse de curăţat. În schimb, a crea ceva, a da naştere unui copil, a menţine o lege e exact pe dos: chinuri, timp îndelungat, procese (eventual şi cele de conştiinţă), necazuri. Vorba dramaturgului nostru naţionale: unu la sută inspiraţie, nouăjnoo la sută transpiraţie.

     Banii pot aduce fericirea, după cum spuneam, dar nu pot aduce şi împlinirea. Sau aduc numai acest soi de fericire numit bunăstare materială. Numai că, nu-ş cum se face, taman atunci cînd ai atins acest prag de bogăţie la care alţii aspiră o viaţă simţi – sau începi să simţi – că-ţi cam lipseşte ceva. Ori aceste ceva nu poate fi adus de bani. Acest ceva ţine de mărunta bucurie a simţurilor (foşnetul frunzelor într-o dimineaţă de vară, roua ierbii printre picioare, mirosul ploii, căderea fulgilor, gălăgia aburilor respiraţiei în serile de iarnă geroasă), de trezirea simţului ludic şi în ultimă instanţă de a te accepta aşa cum eşti: imperfect/-ă dar perfectibil/-ă.          

     2. Îndemn găsibil prin diverse recomandări cinefile: „neapărat de văzut”. Neapărat din ce cauză? Că te salvează de la moarte, de la o iminentă ratare socio-profesională? Te face nemuritor? E ceva vital precum aerul sau apa?  

     Ce vreau, de fapt, să subliniez: filmele (mai ales cele americane dar nici cele europene nu stau mai prejos) prin felul lor şmecheresc în care sunt construite reprezintă, de fapt, un fals catharsis, dacă prin catharsis înţelegem uitarea de sine-ieşirea din marginile egosimului-intrarea în zona unei posibile vindecări sufleteşti. Vindecarea sufletească se produce doar prin post şi rugăciune şi fapte creştineşti. 

     Filmele (de la alea care aduc a profund în sus desigur!) nu ne fac mai buni sau mai spirituali. Morala religioasă n-are nici o treabă cu Arta, vor zice mulţi critici simandicoşi numai că tocmai asta e: are! Oficial n-are, dar asta-i faţada. În esenţă, în adîncimea adîncurilor, fiecare artist tînjeşte la statutul de the new mesiah, chiar dacă asta înseamnă being the opposite of what is known about the real Messiah. Sigur că se gîndeşte şi la bani că, na, artist-artist da’ mai tre’ să fii atent şi la rezervele de hîrtie igienică. 

     3. Cînd eram adolescent mă apuca, în preajma Sărbătorilor de iarnă - mai precis cu ocazia sosirii revelionului - un fel de nebunie ameţitoare. Intram în panică gîndindu-mă la faptul că nu aveam cu cine şi unde să petrec fabulosul moment al cumpenei dintre ani.

     Cînd a intervenit ruptura - adică acea clipă cînd mi-am zis: ce pu*a mea mai e şi treaba asta cu trecerea dintre ani? sărbătoresc ce? că am îmbătrînit cu încă un an? pierd o noapte din viaţa-mi ca să urlu la miezul nopţii cu un pahar de şampanie în mînă, ciocnindu-l cu alţi oameni (cunoscuţi sau nu)… pentru ce? că o iau de la zero, urmînd să trec prin aceleaşi rahaturi… pentru ca încă peste un an să fac la fel?… şi asta pînă cînd? la 80 de ani, adică, tot aşia am să fac?… - n-aş putea preciza. Ştiu doar că de la un timp de vreme încoace, la cumpăna dintre ani, mă apucă un soi de tristeţe iremediabilă şi asta nu pentru că nu prea am cu cine sărbăutori revul ori crăul ci pentru faptul legat de cum petrec oamenii aceste momente… Gălăgie, agitaţie, haos, glume jegoase, sălbăticie… De Sărbători (trebuie) să fim mai buni, mai darnici şi cu mai multă căldură în suflete. Cuvinte, din nefericire, golite de sens pentru mulţi dintre noi… Oare pentru a savura o masă klumea am nevoie de un climat asemănător spitalului de nebuni?

     Ăsta e, din păcate, rostul urărilor spuse cu ocazia sărbătorilor; nicidecum Spiritualitate ci Instinctualitate. Lamulţianiul aniversar contribuie la izolarea tot mai profundă în acest cluster de tip do it yourself. Cuvinte ritualice menite a fi spuse nu pentru că ai credinţă în ele ci pentru că altfel, nerostite, nu poţi pătrunde în templu. Templul uitării de sine. 

Mărimi

     Gagica A: M-am combinat acum două seri cu un tip... trăsnet... 25 cm, coafura mea abia a rezistat. Praf m-a făcut, nici acuma nu-mi simt prea bine ştiţi voi ce. 
     Gagica B: M-am combinat şi io cu un tip, acum o seară... adică l-am agăţat într-un disco... beton, superbeton... 35 cm. Nu vedeţi că nici nu mai ştiu să merg? 
     Gagica C: Io m-am combinat acum 10 ore cu Gigel de la căminul de-alături... 27 cm... 
     Gagica A: Ete fîs, ce mi-e 25, ce mi-e 27... 
     Gagica B: Mă duc să iau ceva de mîncare, vreţi ceva anume şi voi? 
     Gagica C: Auziţi, fetelor, am şi io o întrebare: tipul vostru cam cît a dat din buci? Efectiv? Cît a zguduit banana, cît v-a babardit? 
     Gagica A (timp de gîndire 3 secunde): Să fie 10-15 minute, parcă... da, cam aşaaa... 
     Gagica B (timp de gîndire 1.5 secunde): Hm, nu mai mi-amintesc exact, parcăăă tot aşaaa... 10 minuţele... 
     Gagica C: Păi... ăăă... Gigel al meu mi-a tras-o, efectiv vorbind, 55 minute. Pă ceas. De ziceai că-i vibrator, nu alta. Iar cînd şi-a dat drumul, în mine of course nu pe de-alături, mă durea fix la bască. Avusesem deja 3 orgasme. 
     Pauză prelungă. Nu se mai aude nici musca. Gagicile A şi B se uită una la alta şi apoi la Gagica C ca nişte tocilărese cărora li s-a dat să rezolve ecuaţii de astronomie genetică. Apoi liniştea este spartă de nişte gemete scurte. Şi mici. Şi profunde. Şi adînci. Ceva de genul ahhh-îhmmm-yeahhh baby. Toate trei gagicile se întorc către Gagica D. Asta e fericită nevoie mare. Zice: 
     - Bravo fetele, cool mărturisiri, ţine-ţi-o tăt aşa. 
      Şi mai devreme ca ele să poată reacţiona în vreun fel le arată un degeţel. Arătătorul. Umed. 
     - Mie, sincer să vă spun, mi-a plăcut. L-am avut şi pe ăla cu 25 şi pe cel cu 35 şi pe Gigel. Şi n-a durat decît cît aţi vorbit voi despre... Şi nici risc de sarcină nu am, nici risc de boli venerice, nimic. Am fost doar eu şi cu degeţelul meu şi cu, da desigur, ştiţi voi ce a mea. Şi cu niţică fantezie. Mulţam fain.