Picături de ploaie

     1. Faimosul caz de dublă personalitate al doctorului Jeckyl alias Mr. Hide e destul de actual. Încă. Şi nu doar pentru că în fiecare dintre noi s-ar ascunde cine ştie ce fiinţă schizoidă ci pentru că în conştientul nostru zac toate acestea. Cu toţii sîntem la un moment dat şi proletari şi aristocraţi şi bădărani. Ne diferenţiem doar prin gradul de intensitate cu care se manifestă laturile astea abscons de reale. În fiecare dintre noi. 
     2. Dacă bărbaţii sînt (sau pot fi) nişte copii uitaţi de către cineva (Destinul, Dumnezeu, Societatea) în trupul unor adulţi (unii cu muşchi, alţii cu creier, cîţiva cu muşchi şi creier) atunci femeile... nuuu, nu sînt nici pe departe nişte mame ale acestor copii. Dacă Bărbaţii pot fi asemuiţi cu nişte uriaşi (vezi Ţara Brobdingnag din Călătoriile lui Gulliver) ce se ghidează după nişte reguli stupide simple şi care n-au nicio treabă (sau aproape niciuna) cu detaliile, emoţiile şi declaraţiile de dragoste atunci Femeile sînt exact opusul (vezi Ţara Liliput din aceleaşi Călătorii): incapabile de pătrunderea în sfera consideraţiilor generale, preocupate pînă peste cap de propriile senzaţii, de stima de sine şi de cee ce dă prestanţă poziţiei sociale, miloase dar în niciun caz democratice. Dacă Bărbat înseamnă orgoliu, vanitate, mîndrie atunci Femeie egal superorgoliu, extravanitate, metamîndrie. Şi războiul 
dintre sexe poate continua la nesfîrşit. Cui ar folosi asta?
     3. Mic tratat de (ne)fericire: se trăieşte pînă la 30 de ani în cea mai pură castitate, insistîndu-se (paradoxal şi în acelaşi timp) pe o iniţiere şi în viaţa sexuală. Începînd cu vîrsta de 30 de ani se porneşte în căutarea perechii prin colindarea diverselor întruniri socializante: gale, lansări, discoteci, premiere, muzee, partyuri adhoc, aniversări etc. La 31 de ani se dă cu marriage şi astfel se intră în rîndul lumii: adică toată lumea (căsătorită, în special; necăsătorită în particular) ştie că cei doi îşi încep coţăiala. Deci marriage egal futai oficializat. Cu atît mai cool cu cît este împărtăşit cu alte cupluri aflate în aceiaşi situaţie. Se continuă cu acest aliaj de regresie sexuală paradisiacă vreme de 2-3 ani. Şi în funcţie de libidoul partenerilor. Impus sau autoimpus. Cei doi îşi explorează (reciproc) sexualitatea pînă la aplecarea supremă. Pînă cînd li se rupe şi dincolo de asta. După care, vrînd-nevrînd, se bagă plozii. Numărul 1 la 32-33 ani, numărul 2 la 34-35. Maxim 36 că totul are o limită. Şi maxim 2 copii căci ce număr e mai perfect decît acesta? Două monoculori, două contrarii (pămînt/apă, foc/apă, pămînt/aer, întuneric/lumină, bine/rău, frumos/urît, glume/seriozitate etc), două bucăţi de carne (mîini, picioare, ochi, coaie/ovare, urechi), două dihotomii (apolinic/dionisiac, material/spiritual, zgomot/gălăgie) etc. Pe urmă se începe cu creşterea copiilor. În spiritul aceleiaşi discipline prezentată mai sus. Asta nu înseamnă că sexul dintre cei doi dispare, din contră continuă să existe dar devine altceva: ceva îmblînzit. Făcut în surdină (că dorm copii, să nu trezim copii, să nu ne prindă copii, să nu se prindă copiii), făcut rar, făcut mai ales cînd e casa goală, copiii fiind la grădiniţă/joacă/bunici/şcoală. În final se participă la naşterea şi evoluţia nepoţilor/strănepoţilor. Pînă la moarte. După care se dau bani pentru înmormîntare. Din partea celor vii. Care, mai devreme sau mai tîrziu, îşi reiau viaţa căci vorba aia: morţii cu morţii, vii cu vii. Şi cu morţi’ mă-si, uneori cînd se are loc o anumită/oarecare enervare.

Orice abatere de la regulile de mai sus se numeşte nefericire.              

Filosofări

     1. Banii n-aduc fericirea, zice filosofic o vorbă populară. Iar o altă vorbă popularo-populistă completează mai mult decît filosofic: banii n-aduc fericirea dar o întreţin.

     Ori, din punctul meu de vedere, tocmai de aici încep problemele. Atît ale unui cuplu cît şi ale unei simple persoane fizice. Iar asta din simplul motiv că a întreţine ceva (orice chestei materială) este, de regulă, de două ori mai complicat decît a ajunge la acel ceva. Stă mărturie pentru asta vechea parabolă a drumului de la Margine către Centru: a veni din afară (din underground) ţine de nonconformism şi de ideea de critică. E cel mai uşor să zici nu, să-ţi pută totul şi să dai cu “nu-mi convine” la orice. E ca atunci cînd vrei să iei o viaţă – simplu, rapid şi eficient. Ca la o reclamă pentru produse de curăţat. În schimb, a crea ceva, a da naştere unui copil, a menţine o lege e exact pe dos: chinuri, timp îndelungat, procese (eventual şi cele de conştiinţă), necazuri. Vorba dramaturgului nostru naţionale: unu la sută inspiraţie, nouăjnoo la sută transpiraţie.

     Banii pot aduce fericirea, după cum spuneam, dar nu pot aduce şi împlinirea. Sau aduc numai acest soi de fericire numit bunăstare materială. Numai că, nu-ş cum se face, taman atunci cînd ai atins acest prag de bogăţie la care alţii aspiră o viaţă simţi – sau începi să simţi – că-ţi cam lipseşte ceva. Ori aceste ceva nu poate fi adus de bani. Acest ceva ţine de mărunta bucurie a simţurilor (foşnetul frunzelor într-o dimineaţă de vară, roua ierbii printre picioare, mirosul ploii, căderea fulgilor, gălăgia aburilor respiraţiei în serile de iarnă geroasă), de trezirea simţului ludic şi în ultimă instanţă de a te accepta aşa cum eşti: imperfect/-ă dar perfectibil/-ă.          

     2. Îndemn găsibil prin diverse recomandări cinefile: „neapărat de văzut”. Neapărat din ce cauză? Că te salvează de la moarte, de la o iminentă ratare socio-profesională? Te face nemuritor? E ceva vital precum aerul sau apa?  

     Ce vreau, de fapt, să subliniez: filmele (mai ales cele americane dar nici cele europene nu stau mai prejos) prin felul lor şmecheresc în care sunt construite reprezintă, de fapt, un fals catharsis, dacă prin catharsis înţelegem uitarea de sine-ieşirea din marginile egosimului-intrarea în zona unei posibile vindecări sufleteşti. Vindecarea sufletească se produce doar prin post şi rugăciune şi fapte creştineşti. 

     Filmele (de la alea care aduc a profund în sus desigur!) nu ne fac mai buni sau mai spirituali. Morala religioasă n-are nici o treabă cu Arta, vor zice mulţi critici simandicoşi numai că tocmai asta e: are! Oficial n-are, dar asta-i faţada. În esenţă, în adîncimea adîncurilor, fiecare artist tînjeşte la statutul de the new mesiah, chiar dacă asta înseamnă being the opposite of what is known about the real Messiah. Sigur că se gîndeşte şi la bani că, na, artist-artist da’ mai tre’ să fii atent şi la rezervele de hîrtie igienică. 

     3. Cînd eram adolescent mă apuca, în preajma Sărbătorilor de iarnă - mai precis cu ocazia sosirii revelionului - un fel de nebunie ameţitoare. Intram în panică gîndindu-mă la faptul că nu aveam cu cine şi unde să petrec fabulosul moment al cumpenei dintre ani.

     Cînd a intervenit ruptura - adică acea clipă cînd mi-am zis: ce pu*a mea mai e şi treaba asta cu trecerea dintre ani? sărbătoresc ce? că am îmbătrînit cu încă un an? pierd o noapte din viaţa-mi ca să urlu la miezul nopţii cu un pahar de şampanie în mînă, ciocnindu-l cu alţi oameni (cunoscuţi sau nu)… pentru ce? că o iau de la zero, urmînd să trec prin aceleaşi rahaturi… pentru ca încă peste un an să fac la fel?… şi asta pînă cînd? la 80 de ani, adică, tot aşia am să fac?… - n-aş putea preciza. Ştiu doar că de la un timp de vreme încoace, la cumpăna dintre ani, mă apucă un soi de tristeţe iremediabilă şi asta nu pentru că nu prea am cu cine sărbăutori revul ori crăul ci pentru faptul legat de cum petrec oamenii aceste momente… Gălăgie, agitaţie, haos, glume jegoase, sălbăticie… De Sărbători (trebuie) să fim mai buni, mai darnici şi cu mai multă căldură în suflete. Cuvinte, din nefericire, golite de sens pentru mulţi dintre noi… Oare pentru a savura o masă klumea am nevoie de un climat asemănător spitalului de nebuni?

     Ăsta e, din păcate, rostul urărilor spuse cu ocazia sărbătorilor; nicidecum Spiritualitate ci Instinctualitate. Lamulţianiul aniversar contribuie la izolarea tot mai profundă în acest cluster de tip do it yourself. Cuvinte ritualice menite a fi spuse nu pentru că ai credinţă în ele ci pentru că altfel, nerostite, nu poţi pătrunde în templu. Templul uitării de sine. 

Mărimi

     Gagica A: M-am combinat acum două seri cu un tip... trăsnet... 25 cm, coafura mea abia a rezistat. Praf m-a făcut, nici acuma nu-mi simt prea bine ştiţi voi ce. 
     Gagica B: M-am combinat şi io cu un tip, acum o seară... adică l-am agăţat într-un disco... beton, superbeton... 35 cm. Nu vedeţi că nici nu mai ştiu să merg? 
     Gagica C: Io m-am combinat acum 10 ore cu Gigel de la căminul de-alături... 27 cm... 
     Gagica A: Ete fîs, ce mi-e 25, ce mi-e 27... 
     Gagica B: Mă duc să iau ceva de mîncare, vreţi ceva anume şi voi? 
     Gagica C: Auziţi, fetelor, am şi io o întrebare: tipul vostru cam cît a dat din buci? Efectiv? Cît a zguduit banana, cît v-a babardit? 
     Gagica A (timp de gîndire 3 secunde): Să fie 10-15 minute, parcă... da, cam aşaaa... 
     Gagica B (timp de gîndire 1.5 secunde): Hm, nu mai mi-amintesc exact, parcăăă tot aşaaa... 10 minuţele... 
     Gagica C: Păi... ăăă... Gigel al meu mi-a tras-o, efectiv vorbind, 55 minute. Pă ceas. De ziceai că-i vibrator, nu alta. Iar cînd şi-a dat drumul, în mine of course nu pe de-alături, mă durea fix la bască. Avusesem deja 3 orgasme. 
     Pauză prelungă. Nu se mai aude nici musca. Gagicile A şi B se uită una la alta şi apoi la Gagica C ca nişte tocilărese cărora li s-a dat să rezolve ecuaţii de astronomie genetică. Apoi liniştea este spartă de nişte gemete scurte. Şi mici. Şi profunde. Şi adînci. Ceva de genul ahhh-îhmmm-yeahhh baby. Toate trei gagicile se întorc către Gagica D. Asta e fericită nevoie mare. Zice: 
     - Bravo fetele, cool mărturisiri, ţine-ţi-o tăt aşa. 
      Şi mai devreme ca ele să poată reacţiona în vreun fel le arată un degeţel. Arătătorul. Umed. 
     - Mie, sincer să vă spun, mi-a plăcut. L-am avut şi pe ăla cu 25 şi pe cel cu 35 şi pe Gigel. Şi n-a durat decît cît aţi vorbit voi despre... Şi nici risc de sarcină nu am, nici risc de boli venerice, nimic. Am fost doar eu şi cu degeţelul meu şi cu, da desigur, ştiţi voi ce a mea. Şi cu niţică fantezie. Mulţam fain. 

Diverse

     1. Un stick ceva mai mare (fizic vorbind) decît unghia de la degetul mare. Proprietara lui, fostă colegă de facultate întîlnită accidental într-o librărie, mîndră nevoie-mare de potenţa acestuia (4gb) îmi zice mistic: "mic-mic da'..." Dincolo de sugestivele puncte-puncte (psihanalizabile pînă la un punct!) mi-ar fi plăcut ca 'mneaei să fi fost adepta ideii "big is best". Aia da muiere-om! Aşa: încă o extaziată la modul cibernetic (s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie în ultimii 3 ani) de propriul organ. Să mai zică careva că femeile nu seamănă cu bărbaţii cînd vine vorba de mărimi, dimensiuni şi forme! 
     2. Într-o seară de acum cîteva seri citeam (cu mare pohtă) ceva pe un blog oarecare. Blogul nu era al meu ci al unuia căruia îi plăcea să-şi coloreze limbajul cu diverse înjurături plastice. [mică paranteză: fiind cu toţii născuţi, reducţionist vorbind, dintr-un cuc şi-o păsărică, nu mă scîrbeşte decît într-o măsură ultramică vorbirea murdară. dar asta e chestie de gust şi percepţie a gustului deci chestie personală.] Şi în timp ce citeam cu mare pohtă postările alea colorate (ba rîzînd cu glas tare, ba chicotind cu glas moale) m-am surprins cuprins de panică. Ce se întîmplase? Ardea ceva, cutremur pe undeva, Cernobîl plus Fukuşîma pe cine ştie unde? Aş! Mai grav: postările cu pricina erau scrise fără diacritice. Sinistru! 
     Reusisem sa citesc texte romanesti fara sa fiu jenat, scandalizat de absenta diacriticelor. In ritmul asta, mi-am şoptit apocaliptic, miine-poimiine ajung sa scriu eu insumi fara diacritice! 
     3. O prezentatoare de la CNN vorbind despre uciderea lui Ben Ladden: "FBI şi-a actualizat pagina cu cei mai căutaţi criminali din istorie iar sub chipul lui bin Ladden e scris simplu - decedat." Mă întreb ce-ar fi sperat prezentoarea să găsească scris acolo: "yo, man, the most fuckin' wanted terrorist of all time is mother-fuckin' dead! shut in da head, bull's eye, yesss!" Sau cum? Un epitaf a la Cimitirul Vesel, Maramureş? 
     4. Asist de aproximativ 1 lună la nişte lucrări de modernizare a căii de rulare de pe bulevardul cutărescu şi nu pot să nu rîd în hohote cînd mă gîndesc la aceste două amănunte: 
     a) de ce oare pomposul ăsta fiţos cale de rulare în loc de neaoşul pitoresc linia de tramvai? Să aibă legătură cu versurile: punem 50 de bani pe linia de tramvai că ne place, place, place - ROA: Ne place? 
     b) lucrarea respectivă a fost posibilă datorită accesării unor importante fonduri europene. Chestia cu fondurile e ca şi cînd un pescar ar prinde un ditamai peştanu' de n kile, ăsta prinde, la rîndul său, brusc viaţă şi-l somează pe vînător să-l gătească în n minute şi cu substanţe mirodenizabile şi x sosuri căci dacă nu atunci el, peştele lu' peşte, va prinde să se împută. Aşa şi cu fondurile: accesare o pu*ă! Zii furt cu acte în regulă şi taci. Taman acuma au reuşit să acceseze edilii cei cu spirit gospodăresc aceste fonduri, nu? Nişte găozari puşi cu toţii pe marile fapte ale mici înţelegeri cu privire la marea ciordeală!         

Superficialităţi diverse

     1. Două genuri de emisiuni naşpa, chipurile o alternativă la divertismentul penibil şi ţopesc al ofertelor de tembeliziune: tunare manuală motociclete sau maşini + ghidul de supravieţuire.
      În primul caz treaba ar fi cît de cît interesantă dacă e să admir atelierele de lucru ale numiţilor looseri: un soi de laboratoare suspect de curate - atît de curate de zici că fierăraia se asamblează cu de la sine putere, nu tu pete de ulei pe pereţi, nu tu scule ruginite, de mecle tip ‘nea gigi cu ţuica-n nas nici vorbă; din contră - toţi munceşte cu spor, sudînd, proiectînd, ciocănind, vopsind. A, şi nimeni nu bagă la ghiozdan din 20 în 20 de minute de dat cu dalta pă fier, nimeni nu e pus pe şparlit scule, nimeni pare să nu aibă habar de expresia "dacă nu-i al meu mi-l însuşesc". Mai mare dragul să lucrezi! Dac-aş emigra în ţara acestora primul lucru pe care l-aş face ar fi să mă duc direct la magazinul lor profesionist şi să le propun de-o angajare. 
     Dar toată treaba se opreşte aici. Pînă la un punct înţeleg: unii e atît de inculto-ignoranţi încît numele Robinson Crusoe li se pare dacă nu ultima fiţă în materie de botezat băieţi cel puţin denumirea unui parfum afrodisiac. Dar altfel? Manipulăm Materia şi ne credem minunaţi? Dacă le am cu alde şuruburile şi bucşele şi piuliţele cu design de cuc spiralat înseamnă că-s cum? Cool? Normal? La locul meu, îmi văd de treaba mea şi-mi văd atît de bine încît cineva trebuie să aibă orgasm pă chestia asta? Dacă da atunci dă-o-n roata mea reşapată d-acilea, pas. 
     În cel de-al doilea caz se aplică principiul avem şi noi plaje cool da’ cine pula mea vrea să le vadă? Adică de ce-mi arăţi mie, cetăţean urban care merge cu metroul şi se vîlţîie spasmodic prin malluri, cum vînezi mata şărpi, cum bei apa din băltoace nămoloase, cum îţi cîrpeşti ţoalili cu ac luat din nu-ş ce spin de cactus şi aţă din planta aia cu 7 crăci de un verzui liliachiu extrem de otrăvitor sau cum rezişti, în caz că ai plonjat fără să vrei în apele unui lac îngheţat, să nu mori? E clar că numai tu ştii de ce trebuie s-o ştiu şi io. Lasă-mă-n confortul meu d-acilea, zbenguitu’ lu’ peşte; a, că tu eşti un soi de retardat care a căcat băţu’ la forţele speciale că-l luau amicii la mişto că nu vroia să lofosească armamentul din dotare asta e partea a doua... dă-o-n supravieţuirea mea încolo! Tu altceva mai bun de făcut n-ai?
      2. În utopia negativă 1984, semnată de G. Orwell, se vorbeşte despre dispariţia Literaturii şi replacementul ei cu cărţi pornografice, făcute, la conţinut şi formă, de către Maşini.
     Situaţia anilor 2000 nu-i chiar aşa departe de adevăr, cu, desigur, următoarea precizare: pornografia, the real one, nu-i aia în care ni se arată cum intră dînsa întru însa, adevărata pornografie e prezentă peste tot în societatea cea modernă multilateral dezvoltată. America şi Europa americanizată şi Asia occidental-like style sunt nimic altceva decît o gigantică pornografie (cu perversităţi cu tot) spusă pe faţă, fără nicio ruşine şi fără nicio reţinere. Nimic sfînt, delir consumist, materialism cultural care nici măcar suprafaţa lucrurilor nu reuşeşte s-o zgîrie, zgîrie în schimb la idea de zgîriere, imperialism grosier. Kitsch. Iar literatura autentică n-a dispărut definitiv dar au început să apară, virtual vorbind, surogatele: blogul, twitterul, facebookul, hi5-ul, messengerul.
      3. A face mişto de toţi hipstării, looserii eco, labagiii emo şi alţi căcănari ciumeţi ce-şi fut veacul prin spaţiile sexualizantice ale barurilor şi discotecilor e aproape inutil; e cam ca atunci cînd ai vrea să faci mişto de mîncare în bucătăria unui restaurant de lux. În fond, barurile şi discotecile şi cluburile sunt zone deschise tuturor nu biblioteci.
      Din contră: jalnică e priveliştea vreunei piţipoance morcovite din pricina cine ştie cîtor restanţe şi care a venit şi ea să-şi arunce ochii rimelaţi pe rafturile pline de cultură. E de privit cu atenţie la discrepanţa dintre sobrietatea interiorului şi destrăbălarea gagicii ce respiră, practic, prin toţi porii ei  (destrăbălarea respiră nu gagica!) superficialitate şi prozaism. Parcă o şi văz (pe gagică nu pe destrăbălare!) cum caută şovăielnică şi cu mîinile tremurînde (de nervozitate, să plece odată mai repede din harduchia plină cu tocilari şi tocilărese onanişti) titlurile de care are nevoie, cum priveşte perdută-n spaţiu cărţile (ea care-i obişnuită să clipocească doar la lumina zbătută a stroboscoapelor din disco sau, dupe împrejurări, la scula cu sau fără prezervativ ce-i inspectează lacomă cele orificii), cum caută cu disperare vreo faţă cunoscută cu care să pălăvrăgească pînă la eşire şi, de ce nu, s-o mai pună de-un party mîine seară în disco club Eden. 
      În vreme ce un studios labagiu aterizat (din întîmplare?) la disco poate stîrni un anumit interes, mai ştii se poate lăsa chiar cu un futai monstru, pipiţele cu mentalul setat pe metehnele stupide ale băieţaşilor de protipendadă abia aşteptînd să-i tragă... o bîrfă a doua zi despre cum au luat-o ele la popou de la unu' d-ăsta, dragă, care stă cu nasu'-n cărţi mereu şi care vede păsărici odată pe an şi atunci doar, aşaaa, acoperite de tanga.

Lumea e un vis

     1. Visai un sultan care vorbea cu o amantă. 
     Cine eram eu? Eram, da, parcă lumînare şi o ardeam în stil martor la discuţia dintre cei doi. Discuţie sau dialog sau conversaţie, dă-o-n flacăra mea, îmi tot şopteam topit, ce contează. Pe cine mai interesează? Faza se lega de ce-şi vorbeau ăştia doi - chestii cool, înţelepciuni pe bandă rulantă, murphysme pe metrul cub. 
     Cu toate astea, acum, nu-mi mai amintesc decît astea: 
     Întrebare - ce scrii tu e mai important decît ce fac eu? 
     Răspuns: mda, textele mele sînt importante pentru că sînt importante pentru mine, mă definesc, mă fac să simt că trăiesc. În timp ce activitatea ta, textele pe care le dictezi nenorociţilor tăi de scribi castraţi, la ce se rezumă? Îţi aduc bani pe care-i cheltui pe nimicuri şi-ţi consolidează puterea care, pînă şi coaiele unui eunuc o ştiu, nu e veşnică. Plus că personalitatea ta e de tot rahatul. 
     Ameninţare: O să te omor pentru obrăznicia ta de curvă. 
     Răspuns: N-ai decît să mă omori pentru această obrăznicie a mea de curvă-şefă dar să ştii că mor împăcată cu mine însămi. Am spus ceea ce-am gîndit pînă la ultima mea suflare. Cînd a fost pentru tine, măreţe sultan, ultima dată cînd ai avut curajul să spui cea ce gîndeşti?  
     Frămîntare psihanalitică de amator: Cine sînt eu? Sultanul sau amanta? Sau amîndoi? 
     2. Se făcea că intru într-o casă. Vizită la nişte cunoscuţi puţin cunoscuţi. Şi am început să casc gura la cum era totul aranjat la milimetru înăuntru. Totul de ultimă generaţie - de la becurile ecologice din debaraua mare cît o sufragerie pînă la panourile solaro-lunare ale acoperişului. Erau de toate acolo: zona feng-shui, colţul micului creştin (sau micul colţ al creştinului, nu mai ştiu exact), pătratul mahomedan, patrulaterul yoga, lux şi tinereţe. 
     Numai că aveam şi eu o problemă: de ce oamenii care o populau erau mai tot timpul încruntaţi, supăraţi, enervaţi, stresaţi, năcăjiţi? Nu reuşeam să rezolv asta: domniile lor îşi achiziţionaseră  bunăstarea palatului ăla doar ca să se certe în el sau însăşi bunăstarea palatului producea neplăcerile cu pricina? Cum e posibil ca, avînd tot ce-ţi doreşte inima, să fii totuşi nefericit? Ce lipseşte? Dumnezeu? Sensul vieţii? Floarea albastră? 
     3. Un nene cu meclă de tînăr pensionar ce tocmai şi-a tras placă dentară ultimul răcnet vorbeşte, la o emisiune de pe un canal cultural autohton, despre cartea ca obiect fizic. Auzindu-l, am impresia că visez. Ia-'uzi ce zice: sentimentul de posesie oferit de carte este unic, incomparabil de unic faţă de ceea ce oferă lectura virtuală de pe internet. 
     Moşu' ascunde, de fapt, o perversitate supersubtilă; ce-ar mai vrea el să posede o anumită posesie cu rotunjimi mai mult sau mai puţin siliconate, ah oh! Doar aşa îmi explic vetustele sale vorbe anacronice. Păi cum bre, ditamai criticul literar, s-o dai tu pe goarnă în halul ăsta? Nu ştii tu oare că o carte - bună, proastă - se întruchipează în marele organ numit creier? Vrei să spui că dacă citeşti un rahat sandra brown, dan brown, paolo coelho, barbra carltand şi alţii îmbrăcat în piele de căprioară şi mirosind delicat a parfum de cerneală tipografică citeşti, de fapt, o carte foarte bună? Bre, nenea, nu judeca o carte după copertă.

De inimă albastră

   1. Pînă mai ieri aveam alfabetul. Cum unde îl aveam? În cap, unde în altă parte? Adică el, alfabetul ăsta supercontondent de potent, e unul dintre puţinele lucruri pe care memoria noastră îl reţine integral de-a lungul întregii noastre existenţe. Dacă, spre exemplu, la venerabila ta vîrstă de 84 de ani, 7 luni şi 12 zile ai pierdut din hard o grămadă de treburi (de la mărimea la pantof la hobbyuri şi numele iubirilor trecute) ei bine alfabetul e la fel de viu ca-n prima zi cînd l-ai învăţat. Dacă totuşi ai uitat să-i faci pe ş şi ţ şi î şi ă şi m, n, o (mic sau mare) înseamnă că eşti bolnav de Alzhaimer. Sau mort. Astăzi, însă - iar asta se întîmplă de pe la începutul anilor 90 - alfabetul tinde să fie tot mai mult suplinit de... tastatură. Deci de o chestie din plastic. Unde ai toate literele în faţă. Şi unde, cu toate astea, habar n-avem să scriem. Sau uned nu puetm să un faecm grşeli oricît ne-am strdăui. Plus că trebuie să ţii cont de regulile editorului de text cutărescu, editor care e o lume în sine. Şi de regulile computerului, alt univers de sine stătător. Naşpa! Cît mi-e dor de Guttenberg!  
   2. De vreo cîţiva ani buni Noaptea de Înviere românească a ajuns să mă indispună grozav. Să mă enerveze mai ceva ca o cafea (de la dozator) fără zahăr. Tot cam de pe la începutul anilor 90 pleacă şi chestioara asta. Ce s-a întîmplat de atunci încoace în Marea Noapte? Nimic altceva decît estomparea ideii de moment sacru. Estompare, topire ca de ceară sau chiar pierdere. Cum? Prin spunerea cu o lejeritate de-a dreptul păgînă a bancurilor religioase, prin halire cozonac (într-adins!) înainte de 12 noaptea, prin ostentative aprinderi ale luminii de la brichetă şi nu în ultimul rînd prin hăhăiri barbare la auzul spuselor sfinte. Breee, dacă tot nu dai 2 bani pe fenomen, stai bre în coşmelia ta şi crapă maioneza şi ouăle şi pasca în faţa teveului.  
   3. Dacă un hoby (sau mai multe) te defineşte (te definesc) ca fiinţă umană atunci mă întreb aşa: ce se ascunde în spatele unuia căruia îi place să colecţioneze capace, etichete, cărţi poştale sau ambalaje alimentare cu greşeli gramaticale? Şi cum mă-sa poţi avea hobyuri de tipul: ascultat muzică, uitat la televizor, grădinărit, dat cu aspiratoru', ieşit la plimbare cu potaia fără să-ţi treacă vreodată pîn bilă că aceste preocupări mărunte îţi mărunţesc viaţa interioară mai ceva ca o vînătă pe tocător? Ăsta e principalul motiv pentru care nu am niciun hoby: caut mereu să mă autodepăşesc nu să mă complac în nişte banale activităţi extraservici. N-am niciu hoby pentru că am pasiunea scrisului şi cititului, ceea ce e, din prisma mea, ALTCEVA. Hobyul e un soi de căcat amatoricesc, făcut la futu-i mă-sa şi tras la indigoul unui egocentrism de mîna a patra copipeistată defectuos. Scrisul şi Cititul sînt Religie. 
   4. Sînt autentic în măsura în care reuşesc să-mi prelungesc o anumită parte din activitatea de la servici şi în viaţa de zi cu zi. Cînd nu reuşesc asta înseamnă că sînt fals. Vorba lui Creangă: nu ştiu alţii cum sînt dar pentru mine serviciul meu nu se termină acolo unde începe viaţa personală, serviciul meu face parte din viaţa mea personală. Nu asta e însă marea problemă ci faptul că mă trezesc, de multe ori, înconjurat de o mulţime de găozari pentru care nu doar că serviciul e un supliciu cu siliciu dar care n-au nici viaţă personală, ajungînd să facă act de prezenţă în propria lor viaţă. Oameni stupizi, fără bogăţie interioară, fără trăiri şi dileme. Fiinţe seci, rezumate la acte fiziologice şi pentru care dorinţa de a face bani e mai mare decît orice altceva. Cum de reuşesc să-mi păstrez autenticitatea în faţa lor şi, implicit, în faţa mea... ei bine, asta da provocare. Chiar aşa, cum de reuşesc?  

Ipocrizie

     Nu ştiu alţi bărbaţi cum sînt dar eu cînd mă gîndesc la egalitatea dintre sexe nu văd de ce n-aş accepta-o. Sigur, mai întîi, conform unui elementar simţ logic, trebuie s-o înţeleg. De abia după aceea pot să susţin dacă sînt sau nu de acord cu ea. 
      Ori de aici pleacă toată problema; înţeleg emanciparea feminină dacă iau în calcul faptul că oamenii sînt diferiţi şi unii dintre ei se pot încarna în excepţii (mai mult sau mai puţin interesante/agresive/spectaculoase) de la diverse tipuri comportamentale. Şi dacă aşa stau lucrurile de ce n-ar exista şi femei care să simtă la un moment dat chemarea pentru nu-ş' ce meserie tipic masculină? De pildă boxer, fotbalist, halterofil, pilot de avion, director multinaţională, sergent sau chiar mecanic auto? 
      Una din trăsăturile pozitive ale lumii este diversitatea. De altfel ea este şi una dintre motivaţiile care mă fac mereu să mă bucur că trăiesc. Spectacolul diversităţii. Intraductibil în cuvinte, de altfel. 
      În schimb emanciparea feminină ce merge pe ideea că bărbaţii sînt inferiori femeilor e puerilă. Şi pe o înţeleg (defulări şi refulări irefutabil psihopupu) dar în acelaşi timp o găsesc puerilă, imbeciloid limitantă şi limitat de imbecilă. Şi care nu duce spre niciun fel de rezolvare a nimănui. Război (dintre sexe, de gherilă sau pe faţă) ce poate rula la nesfîrşit doar ca să-şi hrănească unii/unele dureroasele complexe de inferioritate/superioritate de care suferă irevocabil. 
      În lumina acestora, mă gîndesc aşa: 
      a) Temă de gîndire pentru masculi: cum ar fi ca peste un anumit număr de ani - începînd din acest de greaţă 2011 - să se inverseze raporturile? Bărbaţii să-şi dorească să fie trataţi în mod egal cu femeile?  
      b) Dacă femeile vor egalitate cu bărbaţii atunci nu văd de ce n-a invita o gagică la o bere iar nu la o cafea? Nu văd de ce n-aş conversa cu una despre muie(ri), sîni siliconaţi, sex anal, maşini, computere sau luat la lorgean Pamela Anderson pă o plaje exotică? Iar asta să nu fie altceva decît o simplă conversaţie la o bere, aşa ca-ntre amigos, timp în care mai trag şi-o băşină sau un suav rîgîit made in epoca primitivă. Merge? Sigur că da că doar sîntem între bărbaţi, fă, ce pu*a mea în pi*da ta! 
      c) Temă de gîndire pentru femei: cum e mai bine/indicat să te raportezi la un bărbat? Ca la un bărbat sau ca la o femeie? Adică dacă un bărbat îi vorbeşte unei femei despre chestii masculine de ce n-ar putea şi o ea să-i vorbească unui lui despre cicluri, naşteri, dureri ovare sau cine ştie ce machiaje bengoase? 
      Nu cumva există, dincolo de asemănări între masculi şi femele, lucruri care ne diferenţiază total? Iar aceste diferenţe ar trebui tratate ca atare?    

Nimicnicii (simbolice?)

   1. Ziarele au vuit, ziarele virtuale s-au supraaglomerat, televiziunile au mediatizat de le-au mers fulgii (în cea mai clară direcţie de rating cu putinţă), internetul ce să mai zic. Toate în numele nunţii regale. Un bărbat (prinţ?) cu meclă de cal excitat şi cu început de chelie, o femeie dintr-o condiţie socială modestă (faţă de a lui) dar străduindu-se... ba nu, nu străduindu-se, o femeie cu lecţia unui anumit tip de comportament public învăţată la perfecţie. Mi-aş da juma' din salar numai să-i văd cum se manifestă unul faţă de celălalt în patul lunii de miere! 

    Mda, ce să mai spun? Nunta lu’ peşte care a spart gura tîrgului şi a refăcut-o din propria cenuşă. O mare balegă duhnitoare nunta asta şi nimic mai mult. Balega ornată cu flori tot rahat se chiamă. Nuntă regală o înţeleg şi o accept; dar nunta secolului e de-a dreptul stupid.

    Adică care-i faza în afară de faptul că s-au căsătorit unii (sexe diferite!) într-o bisericoaie cît un hangar şi în timp ce făceau asta erau priviţi de circa 2 miliarde de perechi de ochi, deci de fapt de 4 miliarde de ochi? Am devenit noi, pămîntenii, mai buni, mai înţelepţi şi mai altruişti datorită chestiei ăsteia de management monarhisto-electoral? Te pomeneşti că nunta asta a întors la dreapta credinţă hoarde de atei, de liber-cugetători, de satanişti sau poponari iar teroriştii lu’ Ben Ladden, emoţionaţi de scena balconului, au depus armele taman la White House în bătătură?

    Nu le-o doresc mirilor (şi chiar dacă le-aş dori-o şi s-ar îndeplini cu ce m-ar încălzi?) dar parcă văd, mîine-poimîne, transformîndu-se totul în divorţul mileniului. 

    2. La ora scrierii acestor cugetări, dovada concretă (sau care se vrea a fi concretă) a morţii celui mai faimos terorist al planetei nu a apărut încă. 

    Şi dacă ar apărea ce s-ar întîmpla în afară de terorismul generaţiei afganistaneze a decedat, trăiască lupta contra terorismului de tip nou? 

    Nu ştiu ce-a gîndit preşedintele Americii cînd a afirmat, în faimosul său discurs în care anunţa eliminarea lui Ladden, că lumea a devenit a better place, ştiu însă ce-am gîndit eu atunci: hai canci combinat cu sictir nunta regală. 

Impresii simboliste

1. O tanti cu batic şi geacă de piele, în microbuzul care hurducăie, întreabă pe şofer, taman de undeva din spatele meu, umăr dreapta, cu o voce şovăitoare şi în acelaşi timp de o sonoritate delirant de mahalagească: domnu’ şofer, maşina merge pînă unde întoarce tramvaiul? Iniţial m-am gîndit să-i răspund că maşina merge, în mod obişnuit, pînă cînd nu mai are benzină dar mi-a fost lene. Apoi mi-am amintit că pe dumneaei o interesa unde merge maşina şi iarăşi mi-a fost lene; de ce să-mi bat tocmai eu capul cu una' care habar n-are că s-au inventat, în mijloacele de transport în comun, plăcuţele indicatoare?

2. O adolescentă (blugi atît de mulaţi încît aş fi zis că s-a născut îmbrăcată cu ei) vorbind pe mobil în microbuz o roagă frumos pe destinatara de la capătul celălalt al firului să mai stea şi cu ea de vorbă pînă cînd coboară că altfel se plictiseşte. Stau şi mă întreb: dacă microbuzul ar fi fost gol, nici şofer să nu fi avut, să fi mers pe pilot automat, dacă ea n-ar fi avut mobil dar eu aş fi fost prezent în microbuz m-ar fi rugat pe mine, ca să-i alung plictiseala, să-i fac ce? Sau s-ar fi apucat singură de ce anume ca să-şi alunge plictiseala?  

3. Un tip cu o constituţie fizică surprinzător de atletică pentru vîrsta lui de aproape 40 de primăveri (un dandy încremenit în timpul anilor 80, fan Dan Spătaru şi Cenaclul Flacăra combinat cu Marina Scupra, Mirabela Dauer, Angela Similea plus Savoy şi Pasărea Phoenix) răcneşte a la Hitler pe mobil: citesc contorul şi apoi am eu grijă de gagii, stai tu liniştit. Nu răcnetele îmi atrag atenţia ci faza cu cititul; iată, dom’le, îmi şoptesc voit de fantasmagoric de exuberant de expansiv, se poate. Să mai zică careva că în ziua de azi oamenii nu citeşte. Uite-l pă nea Sandu ăsta! Exemplu viu! Nu numai că citeşte dar este şi în stare să reacţioneze conform a ceea ce citeşte. Ce să mai: un ’telectual sadea, ce ...’la mea! 

4. Îndemn publicitar auzit la radio: nu lăsa o zi să treacă fără să citeşti măcar cîteva pagini dintr-o carte. Iniţial, recunosc sportiv, m-am panicat: iată cum poţi deveni prost, mi-am şoptit năucit de spaimă. Iată de ce sînt mulţi proşti pe lume; nu citesc, bre. Eşti prost, eşti manipulabil. Îşi bat joc toţi de tine iar tu stai ca o curcă bearcă în mijlocul bătăturii fără să poţi schiţa nici cel mai mic gest de apărare. Şi orice cocoş d-ăsta care le rupe cu cititul te încalecă instantaneu. De ce? Pentru că te-a făcut din vorbe. Cum ripostez atunci? Bineînţeles că să mă apuc să nu las să treacă o zi fără să citesc niscaiva pagini. Hop însă că aici au intervenitără problemuţele: Despre ce fel de carte vorbim? Merge şi un tratat de Psihologie sau cine ştie ce manual alternativ de Istorie, spre exemplu? Dacă nu merg astea şi e vorba doar despre cărţi de ficţiune... ăăă... merge şi un volum de poezie sau trebuie neapărat roman? E voie şi teatru? Dacă niscaiva pagini citite zilnic dintr-o carte reprezintă un antidot imbatabil contra căderii (şi rămînerii) în zona prostiei atunci cum se face că văd o grămadă de tonţi pîn posturi înalte din diverse organe de conducere a ţării? Sau ei reprezintă doar excepţiile de la regulă? Dacă efectiv nu ai timp să citeşti cîteva pagini pe zi întrucît scrii cîteva pagini pe zi e de bine sau vorbim în cazul ăsta de sindromul down al căderii ireversibile în cea mai neagră prostie?

         Şi dacă totuşi ceva este adevărat din tot acest îndemn publicitar ce anume e adevărat? 

Undeva, cîndva

         Cînd anume am înţeles-o nu mai ştiu dar cert e un lucru: că am înţeles-o. Iar asta face cu infinit mai mult decît o grămadă de cărţi citite pe aceiaşi temă sau audierea unui curs universitar pe aceiaşi temă. E vorba despre banalitatea mersului pe jos la servici. Cu mîinile în buzunare şi cu geanta aruncată nonşalant pe umeri. Uneori cu o şacoşă în loc de geantă că, na, e mai lejer. O banalitate în aparenţă. În esenţă (dacă o mai şi cauţi) e o aventură a cunoaşterii. Merg şi mă simt liber. The journey is everything, debita odată careva deloc pilit dar, culmea, într-un film adresat unor piliţi mental, am încheiat citatul. Sînt liber (nu pilit) pentru că, da ştiu sună clişeistic, pot contempla. Contemplu adică evadez înspre mine însumi. Casc gura la Lumea din mine călare pe propriile picioare. Chiar dacă călărirea asta seamănă ca două picături de orice lichid cu călărirea de ieri tot bucuria contemplării se numeşte. Şi se mai numeşte într-un fel: bogăţie. Numai că e nevoie de un cîntar numit urechile acului şi o carte numită Biblie pentru a-şi putea cineva da seama despre ce fel de bogăţie vorbesc eu aciulea.
         Oricum, deplasarea asta prin forţe proprii ce-mi răpeşte juma de oră din life 5 zile per săptămînă îmi dă acuta senzaţie a situării mele vremelnice într-o clipală de respiro. Chestie de compătimit la alţii carele nu o au.Vorba bancului: un artist ce-şi împărţea timpul trăind cîte aproximativ şase luni pe an cînd în ţara natală, cînd în cea adoptivă este întrebat unde se simte cel mai bine. Iar el răspunde fără ezitare: în avion. Acum şi Aici, deplasîndu-mă melcoid prin univers şi căscînd gura hipnoid la acelaşi univers exterioro-interior realizez cel mai bine cît de încotoşmănaţi suntem în reguli, norme, legi. Cît de pierduţi în timp suntem şi cu cît jind (conştient sau nu) gonim după un timp pe care, oricum, nu-l avem. Cît de capturaţi ne existăm, uneori în cel mai aprig stil propagandistic cu putinţă, în propria noastră închisoare pe care viaţă cool o numim.
         O realizez de fiecare dată la fel (de intens) deşi este, de fiecare dată, altfel. Şi e mereu altfel pentru că nu sunt neapărat într-un moment de respiro cît într-unul de concentrare maximă. Un moment pentru care unii (poeţii în special, artiştii în ghenere, ăia 2-3-5 la sută dîn populaţia activă a unei ţări cu economie emergentă per ansamblu) şi-ar vinde şi ceva din propriul organism numai să-l aibă: momentul de revelaţie. Nu întocmai revelaţie divină căci nu-L prea văd pe El complicîndu-se într-atît cu gîdilirea sentimentului nostru de epifanie cel de toate zilele ci revelaţie pur şi simplu. Pură şi simplă. O clipă care, în cine ştie ce univers interior, durează cît eternitatea unei galaxii. O clipă cînd mintea ţi se deschide (pufoasă, pulsatorie, euforică, profundă) către o percepţie metafizică a Lumii. O clipă unde Totul îţi apare nu în oglindă ci direct în faţă. În adevăr.Cum s-o botez mai exact? Actualizare ad-hoc a întregului tău sistem de valori? Ar fi ceva numai că e ceva extrem de vag, ca gerul unei seri de noiembrie plîngînd după umiditatea unei nopţi amazoniene.
         Şi, în felul ăsta de poet ceauşist înmormîntat cu onoruri de poet de geniu al neamului omenesc universal-lavabil, aş mai putea continua pe încă fo 20-30 de rînduri numai că mi-e teamă că atunci aş descărca cumva prea mult descărcările semnificaţiilor morale, spirituale şi filosozice deja existente. Vorba aia: decît să trăieşti într-o lume virtuală ce-ţi dă cu o mînă Nemurirea dar îţi ia cu altele (două-trei-şapte) abilitatea de a trăi... mai bine să pui punct cînd încă se mai poate.

Călătorii spre nicăieri

          Ce nu contează: vremea, luna anul ziua, de unde veneam şi încotro mă îndreptam, mărimea la pantofu-mi, culoarea hainelor mele, ţara & oraşul, forma de relief predominantă a oraşului cu pricina şi nu în ultimul rînd (în penultimul rînd căci ultimul rînd chiar e secret, adică dacă s-ar şti ce haz ar mai avea!?) cursul de autoperfecţionare cu care reuşisem într-un mod atît de strălucit să-mi sinucid dimineaţa aceea de duminică de final de martie rece ca ghiaţa.   

          Ce contează: atmosferă microbuz. Una asemănătoare unui inginer puţin ciupit care s-ar fi pus pe citit poezii matematice creaţie "personulă" într-o după-amiază semiotică de sărbătoare pascală şi într-o curticică umedo-uscată peste care ar aluneca în stil "zmuls" petale de salcîm muced. Iar publicul care l-ar audia pe inginer să fie la fel de expert în receptarea lirismului precum un căţel halind cotoare de mere la micul dejun. 

          Eram, aşadar, în microbuz şi lumea ba urca, ba cobora. Iar la un moment dar, în căldurica aia pseudopreparată a spaţiului microbuzului microbuzist, am început să mă tot foiesc în dreapta şi-n stînga. De parcă m-ar fi mîncat undeva. De parcă m-ar fi luat careva la palme şi eu n-aş fi realizat-o. Şi uitîndu-mă mai bine în atmosferă (da’ aşa mai pă şestache să nu li se suie cumva ciumeţilor la cap că-i bagă şi pe ei cineva în zeama binoclării) cîrlionţata mea ureche internă prinse din zbor nişte vorbe. Apoi alte vorbe. Apoi nişte bipuri şi nişte rîsete globii. Un alo îmi flutură pe dinaintea nasului mai ceva ca impactul agresivo-subversiv al unei reclame la o binecunoscută companie de telefonie mobilă unde ţi se promit pe gît mii de minute în reţea şi naţionale şi jdemii de esemesuri de schimbat cu prietenii. Mă simţii ca cînd m-aş fi împărtăşit fără voia mea din nişte intimităţi mai desacralizate decît însăşi ideea unor desacralizări mărturisite la un proces cu furnici albastre. Apoi mi-am dat seama că nu trebuia deloc să mă simt astfel, se întîmpla pe bune.

          Pe lungul scurtului: 4, 5 persoane de vîrste diferite sporovăiau cu poftă absolut manelistică pe mobil. Şi fără nicio jenă pentru faptul că ar fi putut foarte bine fi auziţi de alţii. Ce, era doar spaţiul public al intimităţii fiecăruia, care erea problema?

         Concluzia? Oare de ce pe tot parcursul călătoriei nu mi-am putut auzi gîndurile? Oare călătoria cu microbuzul ar trebui să rămînă (să fie) o paşnică deplasare din punctul a pînă la punctul b? Ar trebui ca ea să rămînă doar o ocazie de a rămîne încremenit în micul tău cluster hipnotico-dezaxat? Sau ar trebui să evoluăm cu toţii spre acest (auto)viol verbal colectiv şi personal totodată şi pe deasupra să mai şi ţipăm de plăcere că ne place? Nu cumva misterul corolei de minuni a lumii a suferit, demult şi irefutabil de irevocabil, ditamai mutaţia administrativo-arhitecturală de dreapta?