Cînd anume am înţeles-o nu mai ştiu dar cert e un lucru: că am înţeles-o. Iar asta face cu infinit mai mult decît o grămadă de cărţi citite pe aceiaşi temă sau audierea unui curs universitar pe aceiaşi temă. E vorba despre banalitatea mersului pe jos la servici. Cu mîinile în buzunare şi cu geanta aruncată nonşalant pe umeri. Uneori cu o şacoşă în loc de geantă că, na, e mai lejer. O banalitate în aparenţă. În esenţă (dacă o mai şi cauţi) e o aventură a cunoaşterii. Merg şi mă simt liber. The journey is everything, debita odată careva deloc pilit dar, culmea, într-un film adresat unor piliţi mental, am încheiat citatul. Sînt liber (nu pilit) pentru că, da ştiu sună clişeistic, pot contempla. Contemplu adică evadez înspre mine însumi. Casc gura la Lumea din mine călare pe propriile picioare. Chiar dacă călărirea asta seamănă ca două picături de orice lichid cu călărirea de ieri tot bucuria contemplării se numeşte. Şi se mai numeşte într-un fel: bogăţie. Numai că e nevoie de un cîntar numit urechile acului şi o carte numită Biblie pentru a-şi putea cineva da seama despre ce fel de bogăţie vorbesc eu aciulea.
Oricum, deplasarea asta prin forţe proprii ce-mi răpeşte juma de oră din life 5 zile per săptămînă îmi dă acuta senzaţie a situării mele vremelnice într-o clipală de respiro. Chestie de compătimit la alţii carele nu o au.Vorba bancului: un artist ce-şi împărţea timpul trăind cîte aproximativ şase luni pe an cînd în ţara natală, cînd în cea adoptivă este întrebat unde se simte cel mai bine. Iar el răspunde fără ezitare: în avion. Acum şi Aici, deplasîndu-mă melcoid prin univers şi căscînd gura hipnoid la acelaşi univers exterioro-interior realizez cel mai bine cît de încotoşmănaţi suntem în reguli, norme, legi. Cît de pierduţi în timp suntem şi cu cît jind (conştient sau nu) gonim după un timp pe care, oricum, nu-l avem. Cît de capturaţi ne existăm, uneori în cel mai aprig stil propagandistic cu putinţă, în propria noastră închisoare pe care viaţă cool o numim.
O realizez de fiecare dată la fel (de intens) deşi este, de fiecare dată, altfel. Şi e mereu altfel pentru că nu sunt neapărat într-un moment de respiro cît într-unul de concentrare maximă. Un moment pentru care unii (poeţii în special, artiştii în ghenere, ăia 2-3-5 la sută dîn populaţia activă a unei ţări cu economie emergentă per ansamblu) şi-ar vinde şi ceva din propriul organism numai să-l aibă: momentul de revelaţie. Nu întocmai revelaţie divină căci nu-L prea văd pe El complicîndu-se într-atît cu gîdilirea sentimentului nostru de epifanie cel de toate zilele ci revelaţie pur şi simplu. Pură şi simplă. O clipă care, în cine ştie ce univers interior, durează cît eternitatea unei galaxii. O clipă cînd mintea ţi se deschide (pufoasă, pulsatorie, euforică, profundă) către o percepţie metafizică a Lumii. O clipă unde Totul îţi apare nu în oglindă ci direct în faţă. În adevăr.Cum s-o botez mai exact? Actualizare ad-hoc a întregului tău sistem de valori? Ar fi ceva numai că e ceva extrem de vag, ca gerul unei seri de noiembrie plîngînd după umiditatea unei nopţi amazoniene.
Şi, în felul ăsta de poet ceauşist înmormîntat cu onoruri de poet de geniu al neamului omenesc universal-lavabil, aş mai putea continua pe încă fo 20-30 de rînduri numai că mi-e teamă că atunci aş descărca cumva prea mult descărcările semnificaţiilor morale, spirituale şi filosozice deja existente. Vorba aia: decît să trăieşti într-o lume virtuală ce-ţi dă cu o mînă Nemurirea dar îţi ia cu altele (două-trei-şapte) abilitatea de a trăi... mai bine să pui punct cînd încă se mai poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu