Ce nu contează: vremea, luna anul ziua, de unde veneam şi încotro mă îndreptam, mărimea la pantofu-mi, culoarea hainelor mele, ţara & oraşul, forma de relief predominantă a oraşului cu pricina şi nu în ultimul rînd (în penultimul rînd căci ultimul rînd chiar e secret, adică dacă s-ar şti ce haz ar mai avea!?) cursul de autoperfecţionare cu care reuşisem într-un mod atît de strălucit să-mi sinucid dimineaţa aceea de duminică de final de martie rece ca ghiaţa.
Ce contează: atmosferă microbuz. Una asemănătoare unui inginer puţin ciupit care s-ar fi pus pe citit poezii matematice creaţie "personulă" într-o după-amiază semiotică de sărbătoare pascală şi într-o curticică umedo-uscată peste care ar aluneca în stil "zmuls" petale de salcîm muced. Iar publicul care l-ar audia pe inginer să fie la fel de expert în receptarea lirismului precum un căţel halind cotoare de mere la micul dejun.
Eram, aşadar, în microbuz şi lumea ba urca, ba cobora. Iar la un moment dar, în căldurica aia pseudopreparată a spaţiului microbuzului microbuzist, am început să mă tot foiesc în dreapta şi-n stînga. De parcă m-ar fi mîncat undeva. De parcă m-ar fi luat careva la palme şi eu n-aş fi realizat-o. Şi uitîndu-mă mai bine în atmosferă (da’ aşa mai pă şestache să nu li se suie cumva ciumeţilor la cap că-i bagă şi pe ei cineva în zeama binoclării) cîrlionţata mea ureche internă prinse din zbor nişte vorbe. Apoi alte vorbe. Apoi nişte bipuri şi nişte rîsete globii. Un alo îmi flutură pe dinaintea nasului mai ceva ca impactul agresivo-subversiv al unei reclame la o binecunoscută companie de telefonie mobilă unde ţi se promit pe gît mii de minute în reţea şi naţionale şi jdemii de esemesuri de schimbat cu prietenii. Mă simţii ca cînd m-aş fi împărtăşit fără voia mea din nişte intimităţi mai desacralizate decît însăşi ideea unor desacralizări mărturisite la un proces cu furnici albastre. Apoi mi-am dat seama că nu trebuia deloc să mă simt astfel, se întîmpla pe bune.
Pe lungul scurtului: 4, 5 persoane de vîrste diferite sporovăiau cu poftă absolut manelistică pe mobil. Şi fără nicio jenă pentru faptul că ar fi putut foarte bine fi auziţi de alţii. Ce, era doar spaţiul public al intimităţii fiecăruia, care erea problema?
Concluzia? Oare de ce pe tot parcursul călătoriei nu mi-am putut auzi gîndurile? Oare călătoria cu microbuzul ar trebui să rămînă (să fie) o paşnică deplasare din punctul a pînă la punctul b? Ar trebui ca ea să rămînă doar o ocazie de a rămîne încremenit în micul tău cluster hipnotico-dezaxat? Sau ar trebui să evoluăm cu toţii spre acest (auto)viol verbal colectiv şi personal totodată şi pe deasupra să mai şi ţipăm de plăcere că ne place? Nu cumva misterul corolei de minuni a lumii a suferit, demult şi irefutabil de irevocabil, ditamai mutaţia administrativo-arhitecturală de dreapta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu