1. Visai un sultan care vorbea cu o amantă.
Cine eram eu? Eram, da, parcă lumînare şi o ardeam în stil martor la discuţia dintre cei doi. Discuţie sau dialog sau conversaţie, dă-o-n flacăra mea, îmi tot şopteam topit, ce contează. Pe cine mai interesează? Faza se lega de ce-şi vorbeau ăştia doi - chestii cool, înţelepciuni pe bandă rulantă, murphysme pe metrul cub.
Cu toate astea, acum, nu-mi mai amintesc decît astea:
Întrebare - ce scrii tu e mai important decît ce fac eu?
Răspuns: mda, textele mele sînt importante pentru că sînt importante pentru mine, mă definesc, mă fac să simt că trăiesc. În timp ce activitatea ta, textele pe care le dictezi nenorociţilor tăi de scribi castraţi, la ce se rezumă? Îţi aduc bani pe care-i cheltui pe nimicuri şi-ţi consolidează puterea care, pînă şi coaiele unui eunuc o ştiu, nu e veşnică. Plus că personalitatea ta e de tot rahatul.
Ameninţare: O să te omor pentru obrăznicia ta de curvă.
Răspuns: N-ai decît să mă omori pentru această obrăznicie a mea de curvă-şefă dar să ştii că mor împăcată cu mine însămi. Am spus ceea ce-am gîndit pînă la ultima mea suflare. Cînd a fost pentru tine, măreţe sultan, ultima dată cînd ai avut curajul să spui cea ce gîndeşti?
Frămîntare psihanalitică de amator: Cine sînt eu? Sultanul sau amanta? Sau amîndoi?
2. Se făcea că intru într-o casă. Vizită la nişte cunoscuţi puţin cunoscuţi. Şi am început să casc gura la cum era totul aranjat la milimetru înăuntru. Totul de ultimă generaţie - de la becurile ecologice din debaraua mare cît o sufragerie pînă la panourile solaro-lunare ale acoperişului. Erau de toate acolo: zona feng-shui, colţul micului creştin (sau micul colţ al creştinului, nu mai ştiu exact), pătratul mahomedan, patrulaterul yoga, lux şi tinereţe.
Numai că aveam şi eu o problemă: de ce oamenii care o populau erau mai tot timpul încruntaţi, supăraţi, enervaţi, stresaţi, năcăjiţi? Nu reuşeam să rezolv asta: domniile lor îşi achiziţionaseră bunăstarea palatului ăla doar ca să se certe în el sau însăşi bunăstarea palatului producea neplăcerile cu pricina? Cum e posibil ca, avînd tot ce-ţi doreşte inima, să fii totuşi nefericit? Ce lipseşte? Dumnezeu? Sensul vieţii? Floarea albastră?
3. Un nene cu meclă de tînăr pensionar ce tocmai şi-a tras placă dentară ultimul răcnet vorbeşte, la o emisiune de pe un canal cultural autohton, despre cartea ca obiect fizic. Auzindu-l, am impresia că visez. Ia-'uzi ce zice: sentimentul de posesie oferit de carte este unic, incomparabil de unic faţă de ceea ce oferă lectura virtuală de pe internet.
Moşu' ascunde, de fapt, o perversitate supersubtilă; ce-ar mai vrea el să posede o anumită posesie cu rotunjimi mai mult sau mai puţin siliconate, ah oh! Doar aşa îmi explic vetustele sale vorbe anacronice. Păi cum bre, ditamai criticul literar, s-o dai tu pe goarnă în halul ăsta? Nu ştii tu oare că o carte - bună, proastă - se întruchipează în marele organ numit creier? Vrei să spui că dacă citeşti un rahat sandra brown, dan brown, paolo coelho, barbra carltand şi alţii îmbrăcat în piele de căprioară şi mirosind delicat a parfum de cerneală tipografică citeşti, de fapt, o carte foarte bună? Bre, nenea, nu judeca o carte după copertă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu