Picături de ploaie

     1. Faimosul caz de dublă personalitate al doctorului Jeckyl alias Mr. Hide e destul de actual. Încă. Şi nu doar pentru că în fiecare dintre noi s-ar ascunde cine ştie ce fiinţă schizoidă ci pentru că în conştientul nostru zac toate acestea. Cu toţii sîntem la un moment dat şi proletari şi aristocraţi şi bădărani. Ne diferenţiem doar prin gradul de intensitate cu care se manifestă laturile astea abscons de reale. În fiecare dintre noi. 
     2. Dacă bărbaţii sînt (sau pot fi) nişte copii uitaţi de către cineva (Destinul, Dumnezeu, Societatea) în trupul unor adulţi (unii cu muşchi, alţii cu creier, cîţiva cu muşchi şi creier) atunci femeile... nuuu, nu sînt nici pe departe nişte mame ale acestor copii. Dacă Bărbaţii pot fi asemuiţi cu nişte uriaşi (vezi Ţara Brobdingnag din Călătoriile lui Gulliver) ce se ghidează după nişte reguli stupide simple şi care n-au nicio treabă (sau aproape niciuna) cu detaliile, emoţiile şi declaraţiile de dragoste atunci Femeile sînt exact opusul (vezi Ţara Liliput din aceleaşi Călătorii): incapabile de pătrunderea în sfera consideraţiilor generale, preocupate pînă peste cap de propriile senzaţii, de stima de sine şi de cee ce dă prestanţă poziţiei sociale, miloase dar în niciun caz democratice. Dacă Bărbat înseamnă orgoliu, vanitate, mîndrie atunci Femeie egal superorgoliu, extravanitate, metamîndrie. Şi războiul 
dintre sexe poate continua la nesfîrşit. Cui ar folosi asta?
     3. Mic tratat de (ne)fericire: se trăieşte pînă la 30 de ani în cea mai pură castitate, insistîndu-se (paradoxal şi în acelaşi timp) pe o iniţiere şi în viaţa sexuală. Începînd cu vîrsta de 30 de ani se porneşte în căutarea perechii prin colindarea diverselor întruniri socializante: gale, lansări, discoteci, premiere, muzee, partyuri adhoc, aniversări etc. La 31 de ani se dă cu marriage şi astfel se intră în rîndul lumii: adică toată lumea (căsătorită, în special; necăsătorită în particular) ştie că cei doi îşi încep coţăiala. Deci marriage egal futai oficializat. Cu atît mai cool cu cît este împărtăşit cu alte cupluri aflate în aceiaşi situaţie. Se continuă cu acest aliaj de regresie sexuală paradisiacă vreme de 2-3 ani. Şi în funcţie de libidoul partenerilor. Impus sau autoimpus. Cei doi îşi explorează (reciproc) sexualitatea pînă la aplecarea supremă. Pînă cînd li se rupe şi dincolo de asta. După care, vrînd-nevrînd, se bagă plozii. Numărul 1 la 32-33 ani, numărul 2 la 34-35. Maxim 36 că totul are o limită. Şi maxim 2 copii căci ce număr e mai perfect decît acesta? Două monoculori, două contrarii (pămînt/apă, foc/apă, pămînt/aer, întuneric/lumină, bine/rău, frumos/urît, glume/seriozitate etc), două bucăţi de carne (mîini, picioare, ochi, coaie/ovare, urechi), două dihotomii (apolinic/dionisiac, material/spiritual, zgomot/gălăgie) etc. Pe urmă se începe cu creşterea copiilor. În spiritul aceleiaşi discipline prezentată mai sus. Asta nu înseamnă că sexul dintre cei doi dispare, din contră continuă să existe dar devine altceva: ceva îmblînzit. Făcut în surdină (că dorm copii, să nu trezim copii, să nu ne prindă copii, să nu se prindă copiii), făcut rar, făcut mai ales cînd e casa goală, copiii fiind la grădiniţă/joacă/bunici/şcoală. În final se participă la naşterea şi evoluţia nepoţilor/strănepoţilor. Pînă la moarte. După care se dau bani pentru înmormîntare. Din partea celor vii. Care, mai devreme sau mai tîrziu, îşi reiau viaţa căci vorba aia: morţii cu morţii, vii cu vii. Şi cu morţi’ mă-si, uneori cînd se are loc o anumită/oarecare enervare.

Orice abatere de la regulile de mai sus se numeşte nefericire.