De inimă albastră

   1. Pînă mai ieri aveam alfabetul. Cum unde îl aveam? În cap, unde în altă parte? Adică el, alfabetul ăsta supercontondent de potent, e unul dintre puţinele lucruri pe care memoria noastră îl reţine integral de-a lungul întregii noastre existenţe. Dacă, spre exemplu, la venerabila ta vîrstă de 84 de ani, 7 luni şi 12 zile ai pierdut din hard o grămadă de treburi (de la mărimea la pantof la hobbyuri şi numele iubirilor trecute) ei bine alfabetul e la fel de viu ca-n prima zi cînd l-ai învăţat. Dacă totuşi ai uitat să-i faci pe ş şi ţ şi î şi ă şi m, n, o (mic sau mare) înseamnă că eşti bolnav de Alzhaimer. Sau mort. Astăzi, însă - iar asta se întîmplă de pe la începutul anilor 90 - alfabetul tinde să fie tot mai mult suplinit de... tastatură. Deci de o chestie din plastic. Unde ai toate literele în faţă. Şi unde, cu toate astea, habar n-avem să scriem. Sau uned nu puetm să un faecm grşeli oricît ne-am strdăui. Plus că trebuie să ţii cont de regulile editorului de text cutărescu, editor care e o lume în sine. Şi de regulile computerului, alt univers de sine stătător. Naşpa! Cît mi-e dor de Guttenberg!  
   2. De vreo cîţiva ani buni Noaptea de Înviere românească a ajuns să mă indispună grozav. Să mă enerveze mai ceva ca o cafea (de la dozator) fără zahăr. Tot cam de pe la începutul anilor 90 pleacă şi chestioara asta. Ce s-a întîmplat de atunci încoace în Marea Noapte? Nimic altceva decît estomparea ideii de moment sacru. Estompare, topire ca de ceară sau chiar pierdere. Cum? Prin spunerea cu o lejeritate de-a dreptul păgînă a bancurilor religioase, prin halire cozonac (într-adins!) înainte de 12 noaptea, prin ostentative aprinderi ale luminii de la brichetă şi nu în ultimul rînd prin hăhăiri barbare la auzul spuselor sfinte. Breee, dacă tot nu dai 2 bani pe fenomen, stai bre în coşmelia ta şi crapă maioneza şi ouăle şi pasca în faţa teveului.  
   3. Dacă un hoby (sau mai multe) te defineşte (te definesc) ca fiinţă umană atunci mă întreb aşa: ce se ascunde în spatele unuia căruia îi place să colecţioneze capace, etichete, cărţi poştale sau ambalaje alimentare cu greşeli gramaticale? Şi cum mă-sa poţi avea hobyuri de tipul: ascultat muzică, uitat la televizor, grădinărit, dat cu aspiratoru', ieşit la plimbare cu potaia fără să-ţi treacă vreodată pîn bilă că aceste preocupări mărunte îţi mărunţesc viaţa interioară mai ceva ca o vînătă pe tocător? Ăsta e principalul motiv pentru care nu am niciun hoby: caut mereu să mă autodepăşesc nu să mă complac în nişte banale activităţi extraservici. N-am niciu hoby pentru că am pasiunea scrisului şi cititului, ceea ce e, din prisma mea, ALTCEVA. Hobyul e un soi de căcat amatoricesc, făcut la futu-i mă-sa şi tras la indigoul unui egocentrism de mîna a patra copipeistată defectuos. Scrisul şi Cititul sînt Religie. 
   4. Sînt autentic în măsura în care reuşesc să-mi prelungesc o anumită parte din activitatea de la servici şi în viaţa de zi cu zi. Cînd nu reuşesc asta înseamnă că sînt fals. Vorba lui Creangă: nu ştiu alţii cum sînt dar pentru mine serviciul meu nu se termină acolo unde începe viaţa personală, serviciul meu face parte din viaţa mea personală. Nu asta e însă marea problemă ci faptul că mă trezesc, de multe ori, înconjurat de o mulţime de găozari pentru care nu doar că serviciul e un supliciu cu siliciu dar care n-au nici viaţă personală, ajungînd să facă act de prezenţă în propria lor viaţă. Oameni stupizi, fără bogăţie interioară, fără trăiri şi dileme. Fiinţe seci, rezumate la acte fiziologice şi pentru care dorinţa de a face bani e mai mare decît orice altceva. Cum de reuşesc să-mi păstrez autenticitatea în faţa lor şi, implicit, în faţa mea... ei bine, asta da provocare. Chiar aşa, cum de reuşesc?